Îmi place verde…

Am descoperit cel mai nou avantaj de a fi reporter şi de a avea un pic de noroc: te poţi droga pe gratis, în direct, la locul de muncă…

Asta da dovadă de profesionalism! )

Eu, ghinionul şi ciudaţii

“Datorită” condiţiei mele de ghinionistă notorie, mi se întâmplă mereu tot felul de lucruri neobişnuite, amuzante şi, uneori, frustrante. Pe lângă episoadele mărunte de zi cu zi gen întâlnirile cu cele mai nepotrivite persoane, în cele mai nepotrivite locuri şi momente, refuzul încăpăţânatului meu stick de a funcţiona atunci când chiar am nevoie să scot ceva la imprimantă, încurcarea comenzilor mele cu ale altora de câte ori ies pe undeva prin oraş sau eliberarea materiilor fecale de către drăguţii porumbei din Cişmigiu fix în capu’ meu, am constatat şi faptul că eu mereu atrag ca un magnet tot felul de ciudaţi.

Spre exemplu sâmbătă seara, în jur de ora 11. După ce am refuzat o amabilă ofertă din partea unui coleg de a fi condusă acasă cu maşina, pentru că deh, mă gândeam că nimeni nu vrea să ajungă tocmai în lanu’ de porumb de pe Şoseaua Chitilei unde locuiesc eu, şi după ce am pierdut un 300 din cauza nenorocitului de semafor roşu care m-a împiedicat să traversez şi să-l prind, stăteam în staţia de autobuz de la Piaţa Romană din faţa A.S.E.-ului, cu căştile în urechi, uitându-mă în zare, în depărtare, în neant aşteptând să mai vină totuşi ceva… numai că a venit cineva. Un tip, mai ciudat de felul lui aşa. Era îmbrăcat în pantaloni de trening, geacă de sport, avea brăţări cu ţinte pe la mâini, o căciulă îndesată pe cap şi se agita şi gesticula foarte mult. Voi încerca să redau discuţia dintre noi:

El: Bună! Te-am speriat?

Eu: Nu.

El: Numele meu este Andrei Nu-ştiu-cum şi sunt student aici la filosofie (moment în care a arătat spre A.S.E., iar eu am început să râd puţin, discret aşa). Am o mare problemă, a dat o femeie peste mine cu maşina, mi-a rupt nu-ştiu-ce la scuter, şi nu mai pot să ajung acasă, am tot încercat să strâng bani de la oameni, îmi trebuie 300 de mii ca să ajung acasă, toţi m-au refuzat, m-au alungat, tu eşti prima care îmi zâmbeşte, te rog, dacă poţi să mă ajuţi, ţi-aş fi foarte recunoscător, îmi laşi nr. tău de telefon, ţi-l dau şi eu pe al meu, o suni pe mama ca să-ţi confirme că-ţi dau banii mâine înapoi, te rog, sunt disperat!!!!

Eu: (după ce l-am privit amuzată îndrugând acolo toate balivernele alea, am realizat că sunt cam singură prin staţie, dar mi-am adus aminte că am nişte hârtii de 1 leu în buzunarul de la pantaloni, şi m-am gândit că dacă i le dau, poate scap de el) Uite, toţi banii pe care îi am sunt ăştia, i-ai şi sper să mai găseşti pe cineva care să te ajute… mai mulţi chiar nu am nici eu, sunt tot studentă.

El: Mulţumesc mult! Eşti o dulce (m-a pupat pe ambii obraji), eşti prima care mă ajută, dar chiar nu mai ai?

Eu: Nu, îmi pare rău…

După ce a înţeles că nu mai am bani, şi că nu îi dau telefonul meu să sune pe nu-ştiu-cine care îl aşteaptă la Gara de Nord, a început să se roage de mine să merg cu el acolo, şi să am încredere, că nu mă violează, nu mă răpeşte, nu-mi face nimic rău, doar să merg cu el ca să nu meargă singur. Eu îi explicam frumos că aştept maşina să mă duc acasă, dar el nimic, Batman, Batman! Într-un final, după ce m-a mai pupat o dată pe obraji în semn de mulţumire şi mi-a strâns mâna, a plecat, nu înainte de a-mi aminti că nu mai vine nicio maşină şi că mai bine merg cu el… A avut dreptate, chiar nu a mai venit nicio maşină şi a trebuit să mă întorc acasă cu un taxi, dar măcar am ajuns întreagă.

Astăzi, pe la ora 4 si ceva după-amiaza, în autobuzul 105, s-a urcat la un moment dat un nene ce duhnea a alcool şi avea la subraţ petul de 2 L de bere. Vine fix lângă mine şi mă întreabă, cu o privire foarte rătăcită şi o limbă foarte încâlcită:

Nenea: Ăsta merje la Gară?

Eu: Da, dar trebuie să-l luaţi în direcţia opusă.

Nenea: În direcţia uopusă?

Eu: Da, adică trebuie să vă întoarceţi.

Nenea: Ză mă întorc? Înapoi?

Eu: Da.

Nenea: Păi ji eu ce fac?

Eu: Păi, coborâţi la prima şi luaţi autobuzul din cealaltă staţie.

Nenea: Mdea…

Moment în care se deschid uşile. Nenea se uită rătăcit spre ele şi dă să iasă, dar uşile se închid. I se prinde o mână între ele şi se deschid din nou, înjură şi se dezechilibrează fiind pe punctul de a atinge podeaua… într-un final reuşeşte să coboare. Toată lumea a început să râdă, printre care, evident, şi eu. Apoi am ajuns acasă şi m-am gândit la câte persoane ciudate pot să întâlnesc, iar apoi am început să scriu pe blog şi am realizat următorul lucru: ăştia sunt doar ciudaţii din ultima vreme…

Cred ca imi porti ghinion!

Sufar de plictiseala. Am ajuns intr-un stadiu atat de avansat al bolii, incat caut bancuri pe net pentru a ma amuza… de una singura. Si chiar a mers, pana cand am gasit un banc care m-a pus un pic pe ganduri. Suna cam asa:

“Un tip isi revine dintr-o coma profunda de 7 luni. In tot acest timp, sotia lui a stat zilnic langa patul lui.
La cateva zile dupa ce si-a revenit, isi cheama sotia:
- Draga mea, ai fost alaturi de mine in toate nenorocirile prin care am trecut: cand am fost concediat, m-ai sprijinit enorm, cand afacerea mea a dat faliment, ai fost langa mine, cand am fost impuscat, ai stat alaturi de mine, cand ne-am pierdut casa, ai fost tot langa mine, cand sanatatea mea s-a subrezit, m-ai sprijinit permanent. Stii ceva?
- Ce sa stiu, dragul meu? intreaba ea zambitoare, in timp ce inima incepe sa ii bata mai repede.
- Cred ca imi porti ghinion!”

De ce m-a pus pe ganduri? Pentru ca mi-am amintit de prietenul meu si cate a patit saracul din cauza mea. Am fost cu el in masina atunci cand i-a fost carnetul suspendat pe o perioada de trei luni, tot eu am fost cu el in masina cand circula cu dovada pe care orice sofer o mai primeste pentru o perioada de 15 zile, iar el a lovit masina unui nenea, si astfel, i-a mai adaugat 2 luni la “sentinta”, adica, in total a stat omu’ 5 luni fara carnet. Am fost alaturi de el cand ne-a alergat politia si a primit amenda pentru ca circula pe digul de la Lacul Morii pe unde teoretic era interzis, dar nu exista niciun semn care sa indice asa ceva, de asemenea, i-am fost alaturi cand a mai luat diferite alte amenzi. De  cate ori l-a oprit politia cand era cu scuterul, tot eu eram cu el, si, de fiecare data cand mergem cu masina, ne taie calea cate o pisica emo sau kamikaze, pe care el o evita in ultimul moment. Sa nu mai spun ca de cand suntem impreuna a fost concediat de la un job foarte bun, fara sa fi facut ceva gresit, si a fost si in spital de vreo trei ori…

Stiti ceva? Cred ca ii port ghinion!

Carpe diem!

Astazi am aflat ca un coleg de grupa a murit. Alexandru Tima era numele sau. Zvonurile spun ca s-ar fi sinucis. Nu stiu ce sa cred, si de fapt, nici nu conteaza cum s-a intamplat, conteaza doar ca s-a intamplat. Un alt prieten foarte bun de-al meu, a avut un accident de masina azi, din fericire nu a patit nimic, insa aceste doua vesti proaste mi-au amintit de faptul ca anul trecut, exact in aceeasi perioada, ma duceam la inmormantarea a doi fosti colegi din generala care murisera intr-un accident. Iar toate aceste lucruri m-au facut sa realizez cat de mult conteaza cum alegi felul in care iti vei trai viata, pentru ca nu stii niciodata cand se va termina. Pe Alex mi-l voi aminti intotdeauna ca fiind acel coleg din grupa care asculta mereu muzica de calitate, se imbraca in haine largi si era politicos cu toata lumea. Ii placea grafitti-ul si zambea mereu. Isi dorea sa faca publicitate si era glumet. Asa va ramane mereu in amintirea mea, la fel cum Sorin, unul dintre cei din generala,va fi acel baiat din clasa care nu avea astampar, cel care facea mereu prostii si era teroarea profesorilor, si in acelasi timp, baiatul care m-a surprins prin cumintenia si bunul sau simt cand l-am redescoperit dupa cativa ani. Despre Viorel nu pot sa spun prea multe pentru ca, desi trebuia sa fie pe tot parcursul generalei coleg cu mine, in clasa intai s-a descoperit ca suferea de SIDA si toti parintii au insistat sa fie retras de la scoala. Dar a locuit la cateva strazi departare de mine, si stiu ca a fost mereu un baiat cuminte si la locul lui.

Am doar 20 de ani si deja pot vorbi despre 3 colegi la timpul trecut. Acest lucru m-a facut sa realizez ca nu conteaza cat de ghinionisti sau norocosi suntem, cate note proaste si premii avem, cata pregatire profesionala sau cata lipsa de experienta, tot ceea ce conteaza este cum alegem sa ne traim viata si cum alegem sa ne comportam in toate situatiile complicate si aparent fara iesire cu care destinul ne pune fata in fata. Ar trebui sa nu ne lasam doborati de nimic, sa fim optimisti, sa prindem viata de fund atunci cand ne intoarce spatele si sa zambim mereu. Cu alte cuvinte, carpe diem, fratilor, carpe diem! Desi nu l-am cunoscut foarte bine, pot sa spun cu incredere ca Alex asta a facut, pentru ca eu asa mi-l voi aminti mereu, zambind si glumind. Noapte buna Alex, voi bea in cinstea ta! Sper ca acolo unde ai ajuns, vei zambi si vei rade de doua ori mai mult decat ai facut-o pana acum!

P.S.: Sunt sigura ca Alex asta si-ar dori.

Fara numar!

I: De cate ghinioane poti avea parte intr-o singura dimineata?

R: Vorba lu’ Gutza: fara numar, fara numar, fara numar!!!

Urmeaza si demonstratia: Astazi, 19 septembrie 2009, studentii de la FJSC au dat restanta la Introducere in Publicitate, studenti printre care m-am numarat si eu din cauza nenorocitului meu de stick care s-a incapatanat sa nu mai functioneze in nenorocita zi de 2 iunie 2009, zi in care a trebuit sa scot la imprimanta nenorocita de analiza de print. Asa ca m-am ales cu o nenorocita de restanta.

Dupa 3 ore jumate de somn, m-am trezit sa ma pregatesc de plecare. Am bajbait eu somnoroasa prin casa, am reusit sa ajung la baie, si dupa caldurosul dus de care m-am bucurat, parca mi-a mai fugit somnul. In fine, m-am imbracat, m-am incaltat, mi-am luat toate cele necesare la mine, le-am pus intr-o mapa albastra si am pornit agale la drum. Evident ca pana am ajuns la sosea, am pierdut tramvaiul, asa ca m-am hotarat sa merg pe jos pana pe Bucurestii Noi si de acolo sa iau ceva sa ajung la Chibrit. Dupa ce am parcurs aproximativ jumatate din drum, pot sa spun ca eram relativ fericita, mai aveam destul timp sa ajung la Universitate, ascultam muzica si aveam tot ce imi trebuia la mine. Doar ca, la un moment dat, am vrut sa mut mapa ce o tineam pe partea stanga, pe cealalta parte, evident, si am constatat cu stupoare ca mapa mea ALBASTRA si-a lasat amprenta pe bluza mea ALBA! Umbra de fericire pe care am avut-o pana in momentul respectiv disparuse…

Mi-am cautat servetelele si am inceput sa ma sterg ca o disperata in dreptul unui cos de gunoi pe care scria REBU. Lumea se uita ciudat la mine iar eu le aruncam cate o privire intepatoare si imi vedeam de treaba. Dupa ce am reusit sa fac albastrul sa devina bleu, am aruncat servetelul in cos si, odata cu el, mapa, care, in momentul acela se potrivea perfect alaturi de restul gunoaielor. Mi-am continuat drumul. Am ajuns in statie la autobuz si a venit un 97 intr-un tarziu. Am coborat la Chibrit si m-am dus catre statia de 300. Dupa ce mi-am gasit un loc, am vazut ca venea spre mine o fosta colega din generala… o fosta colega pe care nu am suportat-o niciodata! Si, colac peste pupaza, a mers cu mine pana la capatul lui 300, pentru ca, evident, la Piata Victoriei unde as fi putut sa ma urc in 381 si sa ajung linistita la Universitate, fara sa fiu nevoita sa mai ascult balivernele fostei mele colege, autobuzul cu pricina ne-a depasit si nu mai aveam cum sa-l prind… Bine macar ca ea nu se grabea nicaieri asa ca la Galeriile Orizont m-am scuzat si i-am zis ca eu voi merge mai repede deoarece trebuie sa ajung la un examen. Si am ajuns… mult mai devreme decat era nevoie caci profesorul a venit abia pe la 10 si 20 iar eu eram acolo de la 10 fara 10…

In fine, dupa ce am dat examenul despre care prefer sa nu comentez, am plecat complet demoralizata spre casa, si am observat ca se stricase si vremea, a inceput sa bata vantul si chiar sa ploua… De un singur lucru m-am bucurat, si anume de faptul ca am prins tramvaiul dupa ce am alergat ca o disperata dupa el si era sa mai lovesc si vreo trei oameni pe drum…

Mda… si toate astea intr-o singura dimineata…

Ghinionul… izvor nesfarsit de amuzament

Sunt atat de plictisita incat m-am hotarat sa mai postez ceva pe blogul asta amarat… Nu am mai avut parte de niciun ghinion monumental vacanta asta, dar timpul nu este pierdut caci vacanta nu s-a terminat inca… Totusi, stateam si reflectam la conditia mea de ghinionista notorie si mi-am dat seama ca eu si toate “aventurile” mele reprezentam un izvor nesfarsit de amuzament pentru cei din jur. Sincera sa fiu, este chiar placut sa stiu ca mereu am ceva de povestit care ii va binedispune pe prietenii mei, evident, este mai putin placut atunci cand si ei au de suferit din cauza mea, dar la sfarsit, cand toata lumea rade, parca nimic altceva nu mai conteaza…

Tocmai de aceea, scriu acest articol in cinstea ghinionului meu care imi ofera mereu povestioare amuzante de impartasit cu persoanele apropiate mie, si va invit pe toti cei care cititi aceste randuri sa va uitati la filmuletele ce urmeaza si sa va bucurati alaturi de mine de faptul ca exista ghinionul, caci altfel, de unde atatea motive sa radem?

Antrenament pentru prezidentiale, nu e nimic ilegal!

A trecut ceva vreme de cand nu am mai asternut niciun cuvintel pe acest amarat blog si, sincera sa fiu, nici nu mai intentionam sa il pastrez, caci si-a atins scopul, adica am primit o nota buna la Internet, dar astazi ma bucur ca nu am renuntat la el caci ceea ce urmeaza sa scriu, merita publicat…

In primul rand, vreau sa spun ca ghinionul meu inca nu m-a parasit, iar lucrul acesta l-am aflat intr-un mod cat se poate de urat… adica printr-o restanta cu care m-am ales in urma incapatanarii stick-ului meu de a functiona atunci cand trebuie… Stati sa vedeti: era o frumoasa dimineata de marti, mai precis, marti, 2 iunie 2009, data examenului la Introducere in Publicitate. Inca de la inceputul semestrului am fost avertizati de catre domnul profesor ca nu vom intra in examen daca nu avem toate prezentele necesare la seminar, si daca in ziua examenului ne vom prezenta fara analiza de print necesara. Prezentele nu erau o problema, si credeam ca nici analiza nu va fi, avand in vedere ca o terminasem exact la timp, tot ce mai trebuia sa fac era sa o scot la imprimanta. Aveam doua pagini amarate in Word pe care le-am pus pe stick-ul care pana in momentul respectiv imi fusese cel mai bun prieten, iar dupa ce am facut lucrul acesta, am plecat mai devreme de acasa pentru a avea timp sa printez foile si sa ajung si la examenul ce incepea la ora 12. Prima oprire am facut-o pe Bulevardul Ion Mihalache, la Canon, la ora 11 si 20 de minute. Am constatat cu stupoare ca nu pot printa acolo foile pentru ca stick-ul meu nu functiona, adica nu a fost detectat de calculatoarele de acolo. “Nu-i nimic, mi-am spus in gand, trebuie sa mai fie vreun loc in care sa incerc…”, si am plecat de acolo cu moralul in plin picaj, dar totusi nu cu el la pamant, asa ca m-am urcat in 300, cu intentia de a merge la Universitate si de a gasi o solutie la problema mea. Aveam examenul la Facultatea de Chimie, iar alaturi este cea de Istorie, unde am si incercat, pe ultima suta de metri, sa imi scot analiza la imprimanta. Dupa ce am urcat doua etaje cu sufletul la gura si am intrat in biblioteca celor de la Istorie unde puteam printa foile mele, la 12 fara un minut, am primit o palma direct peste fata de la soarta: stick-ul nu a mers nici acolo! Deja nu mai aveam timp sa merg in alta parte, asa ca m-am resemnat cu gandul ca am o restanta din cauza unui nenorocit de stick… care bineinteles ca acasa a functionat, nu numai la calculatorul meu, l-am incercat si la cel al fratelui meu si la laptop-ul unui prieten. Concluzia: am ghinion!!!!!!!

In fine, pe cat de trista eram cand am ajuns acasa, pe atat de fericita urma sa fiu o ora mai tarziu cand m-am hotarat sa-l sun pe redactorul sef adjunct de la Academia Catavencu, persoana cu care vorbiseram eu si colega mea, Oana, cu o saptamana in urma pentru a face practica acolo. Ar fi trebuit sa primim un mail de la domnul Prisacariu, dar fiindca nu am primit, ne-am hotarat sa sunam si sa intrebam daca mai are rost sa asteptam sau sa ne cautam un alt loc in care sa facem practica. Spre surprinderea noastra, domnul Prisacariu ne-a chemat chiar a doua zi la redactie pentru a incepe practica. Deja “norocul” meu incepea sa se schimbe. A doua zi cand ne-am dus la redactie, am fost primite cu multa caldura, iar toate emotiile pe care le aveam, au disparut pe masura ce vorbeam cu oamenii de acolo.

Partea cea mai buna este faptul ca din prima zi, ni s-a ivit o ocazie de a merge cu camera ascunsa la sediul PSD de pe Calea Victoriei si de a filma in exclusivitate cum suntem platite pentru a vota duminica, la alegerile europarlamentare, cu PSD-ul, evident. De mentionat ca toata afacerea asta urma sa fie doar un antrenament pentru prezidentiale, ca acolo este mai important, si tot acolo am fi facut “bani frumosi”. A, si cica totul este foarte legal, noi nu am fi facut decat o mini campanie, adica in loc sa le dam oamenilor un pix, un stilou sau o galeata, le-am fi dat o suma de bani si ne-am fi asigurat ca voteaza partidul care trebuie. Toata povestea o gasiti pe site-ul Academiei Catavencu, precum si filmuletul cu nenea infractoru’ care urma sa ne dea bani. Nu credeam ca voi ajunge sa afirm asta vreodata, dar am avut noroc! Totusi, daca maine da o masina peste mine, sau vine nenea de la PSD si ma bate, sa nu va mirati… deja mi-a mers prea bine! Va invit sa cititi articolul din Academia Catavencu, pentru a afla mai pe larg despre ce este vorba, si… nu uitati: puteti face absolut orice vreti cu votul vostru, chiar sa il si vindeti… cu 500 de mii (vechi, bineinteles).

http://www.catavencu.ro/psd_va_cumpara_voturile_cu_50_de_lei_bucata-8229.html

Eu şi ghinionul meu, împreună la bine şi la rău!

Unii oameni sunt îngroziţi de ghinion şi ar face absolut orice pentru a-l îndepărta sau evita. Spre exemplu, multe persoane îşi cumpără pisici Maneki Neko, altele nu se întorc niciodată din drum, nu trec niciodată pe sub o scară sau nu calcă pe canale, şi cele mai multe poartă amulete, talismane, medalioane şi alte lucruri care ar trebui să aducă noroc. Eu, în schimb, am ajuns la concluzia că orice aş face, nu voi scăpa de ghinionul meu. Nicio gărgăriţă, nicio potcoavă şi niciun coşar nu vor reuşi să mă ajute vreodată… şi spun asta pentru că am avut toate aceste lucruri dar nu s-a produs absolut nicio schimbare: mi-am pierdut în continuare cerceii, mi s-au pierdut în continuare tezele pe la şcoală, să nu mai zic de teste sau proiecte care pur şi simplu se rătăceau pe acasă pe la profesorii mei sau cine ştie pe unde, şi am căzut în continuare pe scările Universităţii, reuşind performanţa de a-mi rupe şi tocurile…

Săptămâna trecută am fost la munte, pentru prima oară pe anul acesta, şi ghinionul meu după mine, bineînţeles… După ce că am stat doar două zile, iar în prima zi m-am rătăcit şi chiar a nins, pentru a mă întoarce acasă cu  o răceală drept amintire, a doua zi, parcă special pentru că trebuia să plec, a fost foarte frumoasă vremea şi nici nu am găsit vreun tren care să plece mai târziu de ora 18 înapoi spre Bucureşti pentru a reuşi să mă bucur de întreaga zi…  Cel mai recent ghinion de care am avut parte a fost aseară însă când, după ce m-am afumat de la micii lui Vanghelie din Parcul Izvor şi m-a prins ploaia prin Cişmigiu, am constatat că mi-am pierdut cerceii  preferaţi!

În fine, trecând peste toate lucrurile astea, vă invit să descoperiţi ce se întâmplă atunci când un lucru care ar trebui să aducă noroc se pierde, mai precis, un picior de iepure. Chiar dacă este doar un scenariu de film, sunt convinsă că eu dacă aş face rost de un picior de iepure, l-aş pierde în secunda 2 şi ghinionul meu s-ar tripla!

Apropo, serialul acesta chiar merită urmărit, îl recomand cu cea mai mare căldură!