Cred ca imi porti ghinion!

Sufar de plictiseala. Am ajuns intr-un stadiu atat de avansat al bolii, incat caut bancuri pe net pentru a ma amuza… de una singura. Si chiar a mers, pana cand am gasit un banc care m-a pus un pic pe ganduri. Suna cam asa:

“Un tip isi revine dintr-o coma profunda de 7 luni. In tot acest timp, sotia lui a stat zilnic langa patul lui.
La cateva zile dupa ce si-a revenit, isi cheama sotia:
- Draga mea, ai fost alaturi de mine in toate nenorocirile prin care am trecut: cand am fost concediat, m-ai sprijinit enorm, cand afacerea mea a dat faliment, ai fost langa mine, cand am fost impuscat, ai stat alaturi de mine, cand ne-am pierdut casa, ai fost tot langa mine, cand sanatatea mea s-a subrezit, m-ai sprijinit permanent. Stii ceva?
- Ce sa stiu, dragul meu? intreaba ea zambitoare, in timp ce inima incepe sa ii bata mai repede.
- Cred ca imi porti ghinion!”

De ce m-a pus pe ganduri? Pentru ca mi-am amintit de prietenul meu si cate a patit saracul din cauza mea. Am fost cu el in masina atunci cand i-a fost carnetul suspendat pe o perioada de trei luni, tot eu am fost cu el in masina cand circula cu dovada pe care orice sofer o mai primeste pentru o perioada de 15 zile, iar el a lovit masina unui nenea, si astfel, i-a mai adaugat 2 luni la “sentinta”, adica, in total a stat omu’ 5 luni fara carnet. Am fost alaturi de el cand ne-a alergat politia si a primit amenda pentru ca circula pe digul de la Lacul Morii pe unde teoretic era interzis, dar nu exista niciun semn care sa indice asa ceva, de asemenea, i-am fost alaturi cand a mai luat diferite alte amenzi. De  cate ori l-a oprit politia cand era cu scuterul, tot eu eram cu el, si, de fiecare data cand mergem cu masina, ne taie calea cate o pisica emo sau kamikaze, pe care el o evita in ultimul moment. Sa nu mai spun ca de cand suntem impreuna a fost concediat de la un job foarte bun, fara sa fi facut ceva gresit, si a fost si in spital de vreo trei ori…

Stiti ceva? Cred ca ii port ghinion!

Carpe diem!

Astazi am aflat ca un coleg de grupa a murit. Alexandru Tima era numele sau. Zvonurile spun ca s-ar fi sinucis. Nu stiu ce sa cred, si de fapt, nici nu conteaza cum s-a intamplat, conteaza doar ca s-a intamplat. Un alt prieten foarte bun de-al meu, a avut un accident de masina azi, din fericire nu a patit nimic, insa aceste doua vesti proaste mi-au amintit de faptul ca anul trecut, exact in aceeasi perioada, ma duceam la inmormantarea a doi fosti colegi din generala care murisera intr-un accident. Iar toate aceste lucruri m-au facut sa realizez cat de mult conteaza cum alegi felul in care iti vei trai viata, pentru ca nu stii niciodata cand se va termina. Pe Alex mi-l voi aminti intotdeauna ca fiind acel coleg din grupa care asculta mereu muzica de calitate, se imbraca in haine largi si era politicos cu toata lumea. Ii placea grafitti-ul si zambea mereu. Isi dorea sa faca publicitate si era glumet. Asa va ramane mereu in amintirea mea, la fel cum Sorin, unul dintre cei din generala,va fi acel baiat din clasa care nu avea astampar, cel care facea mereu prostii si era teroarea profesorilor, si in acelasi timp, baiatul care m-a surprins prin cumintenia si bunul sau simt cand l-am redescoperit dupa cativa ani. Despre Viorel nu pot sa spun prea multe pentru ca, desi trebuia sa fie pe tot parcursul generalei coleg cu mine, in clasa intai s-a descoperit ca suferea de SIDA si toti parintii au insistat sa fie retras de la scoala. Dar a locuit la cateva strazi departare de mine, si stiu ca a fost mereu un baiat cuminte si la locul lui.

Am doar 20 de ani si deja pot vorbi despre 3 colegi la timpul trecut. Acest lucru m-a facut sa realizez ca nu conteaza cat de ghinionisti sau norocosi suntem, cate note proaste si premii avem, cata pregatire profesionala sau cata lipsa de experienta, tot ceea ce conteaza este cum alegem sa ne traim viata si cum alegem sa ne comportam in toate situatiile complicate si aparent fara iesire cu care destinul ne pune fata in fata. Ar trebui sa nu ne lasam doborati de nimic, sa fim optimisti, sa prindem viata de fund atunci cand ne intoarce spatele si sa zambim mereu. Cu alte cuvinte, carpe diem, fratilor, carpe diem! Desi nu l-am cunoscut foarte bine, pot sa spun cu incredere ca Alex asta a facut, pentru ca eu asa mi-l voi aminti mereu, zambind si glumind. Noapte buna Alex, voi bea in cinstea ta! Sper ca acolo unde ai ajuns, vei zambi si vei rade de doua ori mai mult decat ai facut-o pana acum!

P.S.: Sunt sigura ca Alex asta si-ar dori.

Fara numar!

I: De cate ghinioane poti avea parte intr-o singura dimineata?

R: Vorba lu’ Gutza: fara numar, fara numar, fara numar!!!

Urmeaza si demonstratia: Astazi, 19 septembrie 2009, studentii de la FJSC au dat restanta la Introducere in Publicitate, studenti printre care m-am numarat si eu din cauza nenorocitului meu de stick care s-a incapatanat sa nu mai functioneze in nenorocita zi de 2 iunie 2009, zi in care a trebuit sa scot la imprimanta nenorocita de analiza de print. Asa ca m-am ales cu o nenorocita de restanta.

Dupa 3 ore jumate de somn, m-am trezit sa ma pregatesc de plecare. Am bajbait eu somnoroasa prin casa, am reusit sa ajung la baie, si dupa caldurosul dus de care m-am bucurat, parca mi-a mai fugit somnul. In fine, m-am imbracat, m-am incaltat, mi-am luat toate cele necesare la mine, le-am pus intr-o mapa albastra si am pornit agale la drum. Evident ca pana am ajuns la sosea, am pierdut tramvaiul, asa ca m-am hotarat sa merg pe jos pana pe Bucurestii Noi si de acolo sa iau ceva sa ajung la Chibrit. Dupa ce am parcurs aproximativ jumatate din drum, pot sa spun ca eram relativ fericita, mai aveam destul timp sa ajung la Universitate, ascultam muzica si aveam tot ce imi trebuia la mine. Doar ca, la un moment dat, am vrut sa mut mapa ce o tineam pe partea stanga, pe cealalta parte, evident, si am constatat cu stupoare ca mapa mea ALBASTRA si-a lasat amprenta pe bluza mea ALBA! Umbra de fericire pe care am avut-o pana in momentul respectiv disparuse…

Mi-am cautat servetelele si am inceput sa ma sterg ca o disperata in dreptul unui cos de gunoi pe care scria REBU. Lumea se uita ciudat la mine iar eu le aruncam cate o privire intepatoare si imi vedeam de treaba. Dupa ce am reusit sa fac albastrul sa devina bleu, am aruncat servetelul in cos si, odata cu el, mapa, care, in momentul acela se potrivea perfect alaturi de restul gunoaielor. Mi-am continuat drumul. Am ajuns in statie la autobuz si a venit un 97 intr-un tarziu. Am coborat la Chibrit si m-am dus catre statia de 300. Dupa ce mi-am gasit un loc, am vazut ca venea spre mine o fosta colega din generala… o fosta colega pe care nu am suportat-o niciodata! Si, colac peste pupaza, a mers cu mine pana la capatul lui 300, pentru ca, evident, la Piata Victoriei unde as fi putut sa ma urc in 381 si sa ajung linistita la Universitate, fara sa fiu nevoita sa mai ascult balivernele fostei mele colege, autobuzul cu pricina ne-a depasit si nu mai aveam cum sa-l prind… Bine macar ca ea nu se grabea nicaieri asa ca la Galeriile Orizont m-am scuzat si i-am zis ca eu voi merge mai repede deoarece trebuie sa ajung la un examen. Si am ajuns… mult mai devreme decat era nevoie caci profesorul a venit abia pe la 10 si 20 iar eu eram acolo de la 10 fara 10…

In fine, dupa ce am dat examenul despre care prefer sa nu comentez, am plecat complet demoralizata spre casa, si am observat ca se stricase si vremea, a inceput sa bata vantul si chiar sa ploua… De un singur lucru m-am bucurat, si anume de faptul ca am prins tramvaiul dupa ce am alergat ca o disperata dupa el si era sa mai lovesc si vreo trei oameni pe drum…

Mda… si toate astea intr-o singura dimineata…

Ghinionul… izvor nesfarsit de amuzament

Sunt atat de plictisita incat m-am hotarat sa mai postez ceva pe blogul asta amarat… Nu am mai avut parte de niciun ghinion monumental vacanta asta, dar timpul nu este pierdut caci vacanta nu s-a terminat inca… Totusi, stateam si reflectam la conditia mea de ghinionista notorie si mi-am dat seama ca eu si toate “aventurile” mele reprezentam un izvor nesfarsit de amuzament pentru cei din jur. Sincera sa fiu, este chiar placut sa stiu ca mereu am ceva de povestit care ii va binedispune pe prietenii mei, evident, este mai putin placut atunci cand si ei au de suferit din cauza mea, dar la sfarsit, cand toata lumea rade, parca nimic altceva nu mai conteaza…

Tocmai de aceea, scriu acest articol in cinstea ghinionului meu care imi ofera mereu povestioare amuzante de impartasit cu persoanele apropiate mie, si va invit pe toti cei care cititi aceste randuri sa va uitati la filmuletele ce urmeaza si sa va bucurati alaturi de mine de faptul ca exista ghinionul, caci altfel, de unde atatea motive sa radem?

Antrenament pentru prezidentiale, nu e nimic ilegal!

A trecut ceva vreme de cand nu am mai asternut niciun cuvintel pe acest amarat blog si, sincera sa fiu, nici nu mai intentionam sa il pastrez, caci si-a atins scopul, adica am primit o nota buna la Internet, dar astazi ma bucur ca nu am renuntat la el caci ceea ce urmeaza sa scriu, merita publicat…

In primul rand, vreau sa spun ca ghinionul meu inca nu m-a parasit, iar lucrul acesta l-am aflat intr-un mod cat se poate de urat… adica printr-o restanta cu care m-am ales in urma incapatanarii stick-ului meu de a functiona atunci cand trebuie… Stati sa vedeti: era o frumoasa dimineata de marti, mai precis, marti, 2 iunie 2009, data examenului la Introducere in Publicitate. Inca de la inceputul semestrului am fost avertizati de catre domnul profesor ca nu vom intra in examen daca nu avem toate prezentele necesare la seminar, si daca in ziua examenului ne vom prezenta fara analiza de print necesara. Prezentele nu erau o problema, si credeam ca nici analiza nu va fi, avand in vedere ca o terminasem exact la timp, tot ce mai trebuia sa fac era sa o scot la imprimanta. Aveam doua pagini amarate in Word pe care le-am pus pe stick-ul care pana in momentul respectiv imi fusese cel mai bun prieten, iar dupa ce am facut lucrul acesta, am plecat mai devreme de acasa pentru a avea timp sa printez foile si sa ajung si la examenul ce incepea la ora 12. Prima oprire am facut-o pe Bulevardul Ion Mihalache, la Canon, la ora 11 si 20 de minute. Am constatat cu stupoare ca nu pot printa acolo foile pentru ca stick-ul meu nu functiona, adica nu a fost detectat de calculatoarele de acolo. “Nu-i nimic, mi-am spus in gand, trebuie sa mai fie vreun loc in care sa incerc…”, si am plecat de acolo cu moralul in plin picaj, dar totusi nu cu el la pamant, asa ca m-am urcat in 300, cu intentia de a merge la Universitate si de a gasi o solutie la problema mea. Aveam examenul la Facultatea de Chimie, iar alaturi este cea de Istorie, unde am si incercat, pe ultima suta de metri, sa imi scot analiza la imprimanta. Dupa ce am urcat doua etaje cu sufletul la gura si am intrat in biblioteca celor de la Istorie unde puteam printa foile mele, la 12 fara un minut, am primit o palma direct peste fata de la soarta: stick-ul nu a mers nici acolo! Deja nu mai aveam timp sa merg in alta parte, asa ca m-am resemnat cu gandul ca am o restanta din cauza unui nenorocit de stick… care bineinteles ca acasa a functionat, nu numai la calculatorul meu, l-am incercat si la cel al fratelui meu si la laptop-ul unui prieten. Concluzia: am ghinion!!!!!!!

In fine, pe cat de trista eram cand am ajuns acasa, pe atat de fericita urma sa fiu o ora mai tarziu cand m-am hotarat sa-l sun pe redactorul sef adjunct de la Academia Catavencu, persoana cu care vorbiseram eu si colega mea, Oana, cu o saptamana in urma pentru a face practica acolo. Ar fi trebuit sa primim un mail de la domnul Prisacariu, dar fiindca nu am primit, ne-am hotarat sa sunam si sa intrebam daca mai are rost sa asteptam sau sa ne cautam un alt loc in care sa facem practica. Spre surprinderea noastra, domnul Prisacariu ne-a chemat chiar a doua zi la redactie pentru a incepe practica. Deja “norocul” meu incepea sa se schimbe. A doua zi cand ne-am dus la redactie, am fost primite cu multa caldura, iar toate emotiile pe care le aveam, au disparut pe masura ce vorbeam cu oamenii de acolo.

Partea cea mai buna este faptul ca din prima zi, ni s-a ivit o ocazie de a merge cu camera ascunsa la sediul PSD de pe Calea Victoriei si de a filma in exclusivitate cum suntem platite pentru a vota duminica, la alegerile europarlamentare, cu PSD-ul, evident. De mentionat ca toata afacerea asta urma sa fie doar un antrenament pentru prezidentiale, ca acolo este mai important, si tot acolo am fi facut “bani frumosi”. A, si cica totul este foarte legal, noi nu am fi facut decat o mini campanie, adica in loc sa le dam oamenilor un pix, un stilou sau o galeata, le-am fi dat o suma de bani si ne-am fi asigurat ca voteaza partidul care trebuie. Toata povestea o gasiti pe site-ul Academiei Catavencu, precum si filmuletul cu nenea infractoru’ care urma sa ne dea bani. Nu credeam ca voi ajunge sa afirm asta vreodata, dar am avut noroc! Totusi, daca maine da o masina peste mine, sau vine nenea de la PSD si ma bate, sa nu va mirati… deja mi-a mers prea bine! Va invit sa cititi articolul din Academia Catavencu, pentru a afla mai pe larg despre ce este vorba, si… nu uitati: puteti face absolut orice vreti cu votul vostru, chiar sa il si vindeti… cu 500 de mii (vechi, bineinteles).

http://www.catavencu.ro/psd_va_cumpara_voturile_cu_50_de_lei_bucata-8229.html

Eu şi ghinionul meu, împreună la bine şi la rău!

Unii oameni sunt îngroziţi de ghinion şi ar face absolut orice pentru a-l îndepărta sau evita. Spre exemplu, multe persoane îşi cumpără pisici Maneki Neko, altele nu se întorc niciodată din drum, nu trec niciodată pe sub o scară sau nu calcă pe canale, şi cele mai multe poartă amulete, talismane, medalioane şi alte lucruri care ar trebui să aducă noroc. Eu, în schimb, am ajuns la concluzia că orice aş face, nu voi scăpa de ghinionul meu. Nicio gărgăriţă, nicio potcoavă şi niciun coşar nu vor reuşi să mă ajute vreodată… şi spun asta pentru că am avut toate aceste lucruri dar nu s-a produs absolut nicio schimbare: mi-am pierdut în continuare cerceii, mi s-au pierdut în continuare tezele pe la şcoală, să nu mai zic de teste sau proiecte care pur şi simplu se rătăceau pe acasă pe la profesorii mei sau cine ştie pe unde, şi am căzut în continuare pe scările Universităţii, reuşind performanţa de a-mi rupe şi tocurile…

Săptămâna trecută am fost la munte, pentru prima oară pe anul acesta, şi ghinionul meu după mine, bineînţeles… După ce că am stat doar două zile, iar în prima zi m-am rătăcit şi chiar a nins, pentru a mă întoarce acasă cu  o răceală drept amintire, a doua zi, parcă special pentru că trebuia să plec, a fost foarte frumoasă vremea şi nici nu am găsit vreun tren care să plece mai târziu de ora 18 înapoi spre Bucureşti pentru a reuşi să mă bucur de întreaga zi…  Cel mai recent ghinion de care am avut parte a fost aseară însă când, după ce m-am afumat de la micii lui Vanghelie din Parcul Izvor şi m-a prins ploaia prin Cişmigiu, am constatat că mi-am pierdut cerceii  preferaţi!

În fine, trecând peste toate lucrurile astea, vă invit să descoperiţi ce se întâmplă atunci când un lucru care ar trebui să aducă noroc se pierde, mai precis, un picior de iepure. Chiar dacă este doar un scenariu de film, sunt convinsă că eu dacă aş face rost de un picior de iepure, l-aş pierde în secunda 2 şi ghinionul meu s-ar tripla!

Apropo, serialul acesta chiar merită urmărit, îl recomand cu cea mai mare căldură!

Speranţa moare ultima!

Zilele trecute m-am apucat şi eu, ca oricare alt om normal, să fac curăţenie de Paşte, iar în camera mea, pe şifonier, am dat de certificatul meu de noroc… Da, aşa este, am un certificat de noroc pe care l-am primit acum doi ani de la colegele şi bunele mele prietene care se săturaseră să mă vadă atât de ghinionistă.  Pe vremea aceea, la fiecare majorat, gaşca noastră făcea câte un cadou surpriză sărbătoritului, respectiv sărbătoritei. Pe data de 22 iunie 2007, am împlinit şi eu 18 anişori, şi bineînţeles că a trebuit să dau o petrecere pe măsura importanţei evenimentului, aşa că am închiriat un local şi mi-am invitat toţi prietenii. Petrecerea a avut loc în noaptea de 21 spre 22, şi pot spune cu mâna pe inimă că nu m-am simţit niciodată atât de bine alături de prietenii mei. După ora 12 noaptea, când deja oficial eram majoră, prietenele mele s-au hotărât să-mi aducă mult aşteptatul cadou surpriză. Vă mărturisesc că mi-era frică de ceea ce aş fi putut primi de la nişte oameni cu atâta imaginaţie, însă fetele îmi făcuseră un certificat de noroc. Foarte important de menţionat este faptul că a fost lucru manual, şi că atunci când s-au dus să cumpere cartonul pentru certificat, le-a prins ploaia, şi nu mă refer aici la o ploicică nevinovată, ci la o adevărată furtună… sau cel puţin aşa mi-au mărturisit ele… (eu le-am zis că le-a urmărit ghinionul meu ) În fine, ideea este că din acel moment eu ar fi trebuit să scap de ghinion, numai că toată încrederea în acel certificat de noroc mi-a pierit exact în aceeaşi zi, când, după ce m-am milogit la fratele meu vreo oră şi ceva să mă lase să stau şi eu la calculator ca să iau pozele de la petrecere (pe vremea aceea împărţeam calculatorul şi eu aveam acces foarte limitat la el…), am constatat cu stupoare că nu-mi merge Internetul… fix de ziua mea… Şi faza cea mai urâtă a fost faptul că a mers cât timp a stat fratele meu la calculator, dar când a venit şi rândul meu… a trebuit ghinionul să-mi arate cumva că suntem pereche pe viaţă… În momentul acela m-am convins de “puterea” certificatului meu de noroc, şi l-am aşezat undeva într-un colţ pentru că oricum nu mă ajuta cu nimic.

Totuşi, navigând acum pe Internet, am descoperit că mai există modalităţi prin care pot scăpa de ghinion! Spre exemplu, pisica Maneki Neko, care, conform descrierii de pe site-ul unde am găsit-o  ” aduce norocul, banii si clientii in casa sau magazinul in care este asezata. Este foarte important ca pisica sa dea incontinuu din labuta pentru ca daca se opreste se spune ca in 8 zile daca nu este repusa in functiune va atrage feng shui negativ. ” Staţi să vă arăt şi o poză:

Sincer vă spun, chiar îmi doresc aşa ceva! Dar una din aia aurie, că e mai “mişto”! Şi… ceea ce m-a făcut chiar să am încredere în puterea acestei pisici de a aduce norocul, este faptul că vedeta Antenei 1, Cristina Dochianu, şi-a achiziţionat un asemenea kitch, pardon, un asemenea obiect preţios, pentru a îndepărta ghinionul din noul ei cămin pe care îl împarte cu iubitul său, Radu de la Crush. În caz că nu ştiţi cine e această vedetă (de care eu chiar nu am auzit până nu am descoperit articolul cu pisica), daţi click pe link-ul acesta şi veţi fi lămuriţi http://www.cancan.ro/2009-02-09/Cristina-Dochianu-scapa-de-ghinioane-cu-pisica-maneki-neko.html

Cu toate că până acum credeam că nu voi avea niciodată noroc, pisica aceasta chiar mi-a redat speranţa, şi mă gândesc serios să îmi achiziţionez şi eu una, aurie, bineînţeles!

Totuşi, până să iau o asemenea măsură drastică de a scăpa de ghinion, haideţi să vă arăt ce viaţă aş fi avut dacă aş fi fost un popândău Vizionare plăcută!

Se poate şi mai rău…

De câte ori mă gândesc la viitorul meu şi la “ce vreau să mă fac când o să fiu mare”, după cum spun copiii speciali ca mine, văd ceaţă în faţa ochilor… De ce? Pentru că nici acum, la vârsta asta, nu m-am hotărât… dar poate că este încă devreme şi facultatea asta pe care o urmez mă va ajuta să iau o decizie. Un singur lucru îl ştiu cu siguranţă: nu o să mă fac reporter! Am hotărât lucrul acesta în primul rând pentru că nu vreau să apar la televizor şi în al doilea rând pentru că am gasit pe YouTube un filmuleţ care mi-a arătat cam ce soartă aş avea. Ghinion+televizor=DEZASTRU! Priviţi:

Eh, cel puţin mă încălzeşte gândul că alţii au parte de ghinioane mai rele ca mine…