Haaaide, fiară!

Când mă gândesc la lifturile de la Facultatea de Electronică din cadrul Politehnicii, trei lucruri îmi vin în minte: cât de frumos este să ajungi la subsol în loc să ajungi la parter, cât de înfricoşător poate fi să rămâi blocat între etaje, şi cât de jenant poate fi să ţipi la un profesor când nici măcar nu ştii că e acolo.

Să vă explic: era o banală zi de miercuri din ultima săptămână de cursuri înainte de vacanţa de iarnă… Veniserăm cu toţii de dimineaţă ca să recuperăm un seminar la Tehnici de redactare, şi fiindcă era încă devreme când s-a terminat, mie mi-era încă somn. M-am dus până la baie înainte să plec spre casă, iar atunci când am ieşit, m-am trezit instant când am vazut uşile liftului închizându-se sfidător. Nu era nicio tragedie dacă nu ma urcam atunci în lift, dar am văzut două colege de grupă care erau înăuntru şi m-am hotărât să le rog să mă aştepte şi pe mine… sau să ţip la ele… aşa că am început să mă manifest: alergam şi strigam următoarele: “Aaaaaaaaa!!!!!!!!! Ţineţi liftuuuuul! Vă rooooooog!!!” Colegele mele au început imediat să râdă şi nu înţelegeam de ce, asta până am ajuns în faţa uşilor liftului şi am auzit o voce calmă care îmi spunea: “Haaaide, fiară!” Era domnul profesor Petcu, cel care ne-a predat Introducere în teoria comunicării pe primul semestru.

În momentul în care am auzit ce mi-a spus, m-am înroşit mai rău ca racul şi am amuţit. Nu ştiu cum am mai avut puterea să îi mulţumesc domnului profesor pentru faptul că mi-a ţinut liftul, de fapt nici nu sunt sigură că am făcut-o. Cert este că nu-mi venea să cred ce mi se întâmplase, probabil i-am dat impresia domnului profesor că tocmai coborâsem din copac şi trebuia să fiu domesticită (mai urma şi sesiunea…). Cele şase etaje pe care le aveam de coborât mi s-au părut o mie, şi nu-mi doream decât să cobor mai repede din lift şi să mă duc acasă. Când în sfârşit am ajuns la parter, i-am lăsat pe toţi să meargă înaintea mea şi m-am oprit puţin să-mi trag sufletul, iar în gândul meu, aceleaşi cuvinte se repetau: “Nu-mi vine să cred, nu-mi vine să cred, nu-mi vine să cred!”

Am ajuns cu bine acasă şi la fel de bine am trecut şi de sesiune, însă toată această întâmplare nu a fost decât o dovadă în plus a existenţei ghinionului meu care se pare că găseşte mereu modalitaţi unice de a-şi face simţită prezenţa în viaţa mea de şobolănel nedomesticit…